Capitolul 10
Doua secunde pe culmile fericirii absolute
Te-ai gandit macar o clipa, in intreaga ta existenta, ca visele si sperantele tale pot deveni realitate? Ca acele dorinte pastrate intr-un cufar prafuit din cel mai intunecat colt al mintii tale ar putea fi trezite la viata? Eu nu am fost capabila, am preferat sa traiesc cu gandul ca visele si realitatea sunt paralele si nu se vor intersecta niciodata. Am inchis cu un lacat de plumb acel cufar, iar cheia am ascuns-o cu grija intr-un loc poate prea sensibil, in inima mea. Dar ce s-ar intampla daca doi ochi albastri ar gasi cheia ruginita si ar deschide cufarul? Oare contactul dintre imaginatie si adevar ma va conduce spre fericirea absoluta dupa care tanjesc?
Fulgi de nea, eu si el.
Doi copii intr-un glob cu zapada, scuturat cu atentie de mainile destinului.
Imi simt picioarele tremurand, iar stomacul emite mii de fluturasi colorati, mari sau mici, care zboara in tot corpul meu firav. Bataile inimii sunt necontrolate, puternice si au depasit demult limitele normale. Ah, iar acea senzatie placuta de pe umarul meu stang este inimaginabil de frumoasa, reprezinta sursa fericirii mele.
E placut sa visezi, dar nu poti trai numai in iluzii. Asa ca, fara a-i raspunde baiatului, trag adanc aer in piept si ma pregatesc pentru o intrebare dificila:
- Naruto, tu tii la mine?
Il privesc adanc in ochi si incerc sa raman calma, desi sentimentul meu de bucurie este inlocuit treptat de teama. Imi este frica de reactia lui si sunt constienta ca intreaga mea stare euforica atarna de raspunsul lui Naruto.
El nu-mi vorbeste.
Isi retrage mana de pe umarul meu si imi evita privirea. Oare am pus intrebarea intr-un moment nepotrivit? Sunt curioasa si nerabdatoare, nu mai suport linistea neplacuta dintre noi. Indiferent de raspunsul lui, vreau doar sa aflu adevarul. Vreau sa stiu daca acele nopti petrecute cu gandul la el si-au avut rostul, daca macar o particica din inima lui, cat de minuscula sau neinsemnata ar fi ea, imi apartine.
Naruto se uita in continuare in gol si imi da senzatia ca se gandeste profund la raspunsul sau. Intr-un final, ofteaza si, cu o voce oarecum serioasa, dar care ii tradeaza discret emotia, imi zice:
- Hinata, te iubesc…
Tresar la auzul glasului sau. Nu mai pot sa pronunt niciun cuvant, asa ca doar il privesc uimita. El imi raspunde cu un zambet micut pe chipul atat de drag mie si isi impreuneaza degetele delicate intr-ale mele.
Totul din jur pare mai plin de viata, mai vesel, mai colorat! Zapada, lacul inghetat, copacii, fulgii de nea sunt inlocuiti treptat de un nou univers care imi cuprinde toate simturile. Aud clinchete de clopotei si cantece de privighetoare, dar sunetul care domina intregul peisaj este vocea suava a lui Naruto care repeta incontinuu doua cuvinte: te iubesc.
Oare exista ceva mai frumos decat momentul cand persoana iubita iti impartaseste sentimentele? Acele sentimente pe care le-am pastrat ascunse ani de zile, dar care au crescut in intensitate cu fiecare clipa petrecuta alaturi de el, fiecare cuvant sau privire fugara pe care mi-a adresat-o.
Simt ca in sfarsit am ajuns pe mult-doritele culmi ale fericirii absolute.
- … ca pe o sora mai mica.
Lumea mea perfecta este distrusa si ma intorc mult prea brusc si prea repede in realitate. Aceeasi fraiera care tanjeste dupa imposibil, acelasi Naruto care, desi imi strange strans mana, o face doar din pura prietenie.
- Mereu am vrut sa te protejez. Mai stii cand s-au anuntat echipele? Imi faceam griji pentru tine, dar ma bucur ca acum esti ok. Iar cand te-am vazut singura aici ma gandeam ca ai patit ceva grav. Hinata, te simti bine?
- Da.
Dar spun un "da" atat de plangacios si de incet, incat nici macar eu nu ma cred.
- Iti dai seama ca asta nu a sunat deloc convingator. Fii sincera, Hinata. Ce ai patit?
Incerc sa-mi ascund ochii gata sa planga si imi promit sa nu vars nicio lacrima, cat de mica. Si totusi… doare. Mai tare decat cearta mea de azi cu Sakura sau ignoranta totala a lui Sasuke din ultimii ani. Mai tare decat momentul cand tata mi-a negat existenta sau cand eram la mila demonului, la un pas de moarte. Dar nimic nu poate intrece durerea pe care am simtit-o cand el a trecut pe lumea cealalta, purtand mirosul dulce al florilor de crin alb de la inmormantare.
Oftez in sinea mea. Am trecut prin multe, iar o inima franta poate fi reparata in timp. Sau cel putin asa sper.
Vazand ca nu am de gand sa vorbesc, Naruto ma ia in bratele sale si se joaca cu suvitele mele de par brunet. Eu doar imi ingrop chipul in pieptul sau cald si, printre suspine, ii patez costumul portocaliu cu cateva lacrimi, dar el continua sa fie calm si incepe sa ma mangaie delicat pe spate. Toate amintirile dispar, iar eu doar traiesc clipa si ma bucur de momentele petrecute cu Naruto. Ma cuibaresc mai mult in bratele sale si, cu un gest insesizabil, imi pun urechea pe locul unde stiu ca-i inima. Nimic, totul e normal. Nicio emotie sau bataie mai nastrusnica care sa-mi ofere o ultima speranta.
Ma simt atat de protejata. Desi temperatura atinge cote negative, aici e cald si placut. Macar stiu ca mai exista cineva caruia ii pasa cu adevarat de mine. A renuntat la atitudinea copilaroasa si la micile ironii si a devenit acea persoana de care am nevoie. Oare eu si Naruto suntem sortiti sa fim doar buni prieteni? Incerc sa ma impac cu ideea, dar un coltisor intunecat din mintea mea incurcata refuza sa creada acest lucru si continua sa spere.
Ma gandesc ca acum e momentul potrivit sa-i marturisesc sentimentele mele, dar ceva ma tine pe loc. Fara sa vreau, intorc discutia intr-o directie diferita:
- Naruto, ce iti place cel mai mult pe lume?
- Ramenul, antrenamentele, bandana pe care mi-a dat-o Iruka-sensei, sa dorm pana tarziu…
Ii privesc zambetul si incerc sa-i tai din elan.
- Bine, bine. Asta stiu deja. Dar altceva?
- Nu stiu, incepe el confuz. Mereu l-am admirat pe al Patrulea Hokage si, crede-ma, intr-o zi si eu voi deveni…
- Naruto, ma refeream la o fata.
El se imbujoreaza si imi evita privirea cercetatoare.
Mii de sageti imi indurereaza pieptul. M-am impacat cu faptul ca nu eu sunt aleasa lui, dar gandul ca exista o alta fata e de nesuportat.
- Pot sa am incredere in tine? Nu vreau sa afle.
- Sigur.
Incerc sa par detasata si senina, dar numai eu stiu cat fierb pe interior. Cine ar putea fi in cel mai rau caz? Ino? Nu cred ca e genul lui. Foste colege de la Academie? Izumi, Haruko, Hana, Ayumi?
- Sakura.
Raspunsul lui vine pe neasteptate.
De ce Sakura? Dintre toate fetele din Konoha, el e indragostit de Sakura, de asa-zisa mea prietena care imi pune bete in roate si ma face sa sufar. Nu il merita! Naruto e o persoana atat de buna si de vesela, iar Sakura e varianta Ino in miniatura. Imi amintesc de momentele grele prin care am trecut, cand ea mi-a fost alaturi si mi-a ridicat moralul, dar tot nu pot accepta ideea ca, in tot acest timp, baiatul pe care il iubesc a fost indragostit de prietena mea. Si totusi… ma gandesc cat de fericit era Naruto cand a aflat ca este coleg de echipa cu Sakura. Momentele cand el o tachina si incerca fara succes sa o imbratiseze. Totul s-a petrecut sub ochii mei, dar eu nu am acordat atentie, pentru ca vedeam lumea prin prisma unor vise si sperante desarte. Ca intotdeauna, de altfel.
- Stii ca e indragostita nebuneste de Sasuke, nu?
Nu vreau sa-l fac pe Naruto sa sufere, insa cred ca imi permit macar o data sa fiu egoista. Insa cand ma uit la chipul lui indurerat si la ochii lui tristi, imi regret curand cuvintele.
- Stiu. E inca un motiv pentru care nu-l suport pe arogantul ala. Eu tin la Sakura, Sakura tine la Sasuke, iar lui Sasuke oricum ii este indiferent. De ce nu pot gasi o fata care sa ma aprecieze asa cum sunt?
- Poate ca e mai aproape decat crezi.
Ma priveste confuz pentru cateva secunde si apoi observ mica sclipire din ochii lui. Intr-un fel, ma simt usurata ca a aflat sentimentele mele, dar si ingrijorata pentru ce va urma. Incercand sa-mi evite pe cat posibil privirea, Naruto se opreste din mangaiat si vrea sa-mi spuna ceva, dar se impotmoleste brusc. Linistea continua pentru urmatoarele cateva secunde, dar nu mai suport situatia asta jenanta.
- Mai bine taceam, ii zic si parasesc culcusul cald al bratelor sale.
- Hinata, stai…!
Alerg cat de repede pot spre casa. Simt cum ma priveste indelung si cum imi urmareste pasii in intuneric, dar nu ma striga si nici nu incearca sa ma opreasca. Sufar din cauza durerii apasatoare din piept, insa imi reamintesc ca trebuie sa accept realitatea: nu ma iubeste. Am trait intr-o iluzie in tot acest timp, o inselatorie pe care eu am creat-o cu propria imaginatie, de cele mai multe ori prea bogata. Am devenit regizorul si actrita principala a unei serii de scenarii imposibile care doar imi alinau inima in momentele cand tanjea dupa iubire. Poate ca e mai bine ca s-a intamplat asa pentru ca pot trece mai departe si sa-mi vad de viata mea si de propriile probleme. Dar ceva ma tine pe loc. Ma gandesc la ce ar fi vrut sa-mi spuna Naruto inainte de a pleca. Poate ca erau aceleasi vorbe goale ca suntem doar buni prieteni si vrea sa ma protejeze, dar daca…?
Nu. Nu imi mai permit sa redevin acea Hinata visatoare, care ar face orice pentru a fi pe placul tuturor. M-am saturat sa ma ascund in spatele unei masti in fiecare zi si sa pretind ca totul e in regula. Pentru ca nu e, niciodata nu a fost de cand el a murit. A murit… suna atat de trist, chiar daca au trecut deja patru ani. Am incercat sa traiesc dupa ultimele sale cuvinte, pe care le-a spus cu regret pe patul de moarte:
Lacrimile si frica sunt pentru cei slabi, Hinata. Lacrimile si frica sunt doar pentru cei slabi…
Ele m-au ajutat sa-mi reamintesc cine sunt si pentru ce lupt atunci cand Itachi era pe urmele mele. Am plans si mi-a fost teama de prea multe ori in ultimii patru ani. Toate gandurile si sentimentele mele le-am pastrat secrete, nu dintr-un act de egoism sau de aroganta, ci pentru ca mi-a fost teama de o suferinta si mai mare decat cea din momentul in care am aflat ca el trecuse in nefiinta.
Insa azi a fost o exceptie si un pas spre schimbare pentru mine. Dupa ce mi-am ascuns multa vreme sentimentele fata de Naruto, am avut curajul sa-mi las visele pe plan secund si sa infrunt realitatea. Nu stiu care va fi reactia lui, nu stiu cand va reveni Itachi in Konoha si nici daca voi gasi puterea sa trec peste greselile Sakurei. Viitorul e inca nedeslusit si nu sunt eu cea in masura sa-l controlez.
Dar un lucru stiu sigur, acela ca el imi vegheaza necontenit pasii pe care-i fac in viata si ca va fi mereu alaturi de mine, daca nu fizic, macar intr-un loc special din inima mea.